TRIUNGHIUL BEERMUDELOR

            Triunghiul Bermudelor mai este cunoscut şi sub forma deTriunghiul Diavolului şi se întinde pe o suprafaţă de 3.900.000 de km2, între Bermude, Puerto Rico şi coasta Floridei.

     Legenda modernă a Triunghiului Bermudelor a apărut curând după ce cinci avioane ale armatei au dispărut într-o misiune de antrenament în timpul unei furtuni puternice în 1945 (aceasta furtuna defapt nu a existat). Cea mai logică explicaţie pentru această dispariţie este aceea că compasul pilotului principal lt.Charles Taylor s-a defectat, defapt aceasta afirmatie nu este adevarată deoarece nu numai căpitanul Taylor avea compasul defectat ci şi copilotul său, iar atunci când turnul de control i-a contactat amandoi au declarat ca busolele "au luat-o razna din bun senin". Avioanele de antrenament erau echipate cu instrumente de navigare care să funcţioneze bine. Grupul a fost dezorientat şi pur şi simplu a rămas fără combustibil, nici acest lucru nu ar fi posibil deoarece toate navele aveau combustibil suficient pentru un zbor de 1000 de mile. Însă ceva s-a întâmplat însă acest fenomen nu trebuie neapărat clasat la capitolul "supranatural", dar poate sa fie clasat la capitolul misterelor nerezolvate.                                                     Însă, chiar dacă toate cele 5 avioane au fost defectate sau ar fi rămas fără combustibil, aceste 5 avioane erau toate de tipAvengers şi în cazul amerizărilor forţate, acestea erau capabile să plutească lin 90 de minute, iar echipajul era instruit să abandoneze avionul în 60 de secunde şi plutele de salvare erau la îndemână.Şi totodată avionul de salvare trimis pe urmele lor a dispărut şi el într-un mod la fel de neclar.

       După examinarea unui raport oficial de peste 400 pagini alComisiei de Investigaţii a Marinei referitor la dispariţia avioanelor din 1945 Kushe a descoperit că Comisia nu era uimită deloc de incident şi nu a menţionat presupusele transmisii radio citate deBerlitz în cartea sa. După spusele lui Kushe, ce nu a fost greşit interpretat de Berlitz a fost inventat. Kushe scrie: "Dacă Berlitzafirma că un vapor era de culoare roşie şansele ca acesta să fii fost de oricare altă culoare sunt aproape o certitudine." Berlitz însă nu a inventat numele, acesta i-a fost dat de Vincent Gaddis în "Mortalul Triunghi al Bermudelor" apărută în numărul din februarie 1964 al revistei Argosy care era dedicată ficţiunii.

            Legenda Triunghiului Bermudelor s-a născut în urma corespondenţei trimisă la 16 septembrie, 1950, agenţiei „Associated Press” de către reporterul E.W.Jones în cadrul căreia semnala ceea ce el considera disparţia misterioasă a unor nave şi avioane în „Iadul celor pierduţi”, denumire dată de Jones. Doi ani mai târziu George Sand relata în revista Fate despre „O serie de dispariţii misterioase marine, care nu au lăsat urme şi care s-au petrecut în ultimii ani” în acest loc misterios. 

            În cartea sa editată în 1955, intitulată O întâmplare cu OZN-uri, M.Jessup a reluat câteva din aceste relatări, sugerând că forţe extraterestre au provocat incidentele, părere împărtăşită de Donald Keyhoe(Conspiraţia farfuriilor zburatoare- 1955) şi de Frank Edwards(Mai stranie decât ştiinţa- 1959).      Însă sintagma ce avea să se bucure de cea mai largă popularitate a fost aceea folosită de Vincent Gaddis când şi-a publicat articolul intitulatTriunghiul mortal al Bermudelor pe care anul următor l-a inclus în cartea sa Orizonturi invizibile.Curând,aproape toate cărţile populare care tratau „mistere adevărate”, cuprindeau secţiuni cu privire la Triunghiul Bermudelor. Ivan Sanderson, autorul volumului Rezidenţii invizibili (1970), a citat-o ca dovadă a unei civilizaţii subacvatice inteligente şi cu tehnologie avansată, care, pe lângă alte mistere, era răspunzătoare şi pentru OZN-uri.

             Prima lucrare dedicată nemijlocit acestui subiect a fost cartea publicată de John Spencer, intitulată Tărâmul celor pierduţi(1973), care a fost republicată de editura Bantam în tiraj de masă şi s-a bucurat de unimens succes. Un film artistico-documentar (Triunghiul diavolului) a stârnit un nou val de interes popular asupra subiectului. Febra pentru Triunghiul Bermudelor a atins apogeul în 1974 o dată cu publicarea cărţii cu acelaşi nume, un bestseller(5.000.000 exemplare vândute în lumea întreagă), scrisă de Charles Berlitz împreună cu John Valentine. 

            Toate articolele şi cărţile respective conţineau puţine dovezi ale unor cercetări directe în materie. Cititorii atenţi au putut observa că autorii se inspirau reciproc din lucrările lor. În 1975,Larry Kusche, bibliotecar la Universitatea Statului Arizona, a publicat o lucrare care demitiza categoric ceea ce el numea „un mister fabricat”. În cartea sa intitulată Misterul Triunghiului Bermudelor a fost rezolvat, el pezenta rezultatele cercetărilor sale în arhive, lucru pe care ceilalţi autori nu-l făcuseră.              Prognozele meteorologice, rapoartele întocmite în urma investigaţiilor oficiale întreprinse, relatări din presă şi alte documente pe care le cercetase, dar pe care ceilalţi autori le neglijaseră, dezvăluiau că lucrările publicate anterior despreTriunghi trataseră fără seriozitate dovezile. De exemplu, marea calmă la care se refereau autorii în cărţile lor s-a dovedit că în realitate era bântuită de o furtună puternică; dispariţiile misterioase s-au dovedit a fi naufragii datorate unor cauze obişnuite; iar navele dispărute, ale căror rămăşiţe „ nu au fost niciodată găsite” s-a dovedit că fuseseră de mult descoperite.

       Într-o scrisoare cu data de 4 aprilie, 1975, adresată lui Mary Fuller, directoarea revistei Fate, purtătorul de cuvânt al companieiLloyd din Londra îi scria: ”conform evidenţelor deţinute de compania Lloyd, 428 nave au dispărut în lumea întreagă începând din 1955. Cred că vă va interesa să aflaţi că serviciile noastre de informaţii nu au găsit dovezi care să sprijine alegaţia că înTriunghiul Bermudelor au dispărut mai multe nave decât în altă parte. Această constatare este susţinută de Garda de coastă a SUA, care menţine o evidenţă computerizată a naufragiilor in Atlantic, încă din anul 1958.” 

       Dacă partizanii Triunghiului ar fi adus o dovadă cât de cât valabilă, Triunghiul ar fi putut dobândi statutul credibil de anomalie. Dar ei au păstrat o tăcere totală. O controversă apărută în Pursuit între Berlitz şi scriitorul englez Paul Begg, un alt critic alTriunghiului nu a izbutit să aducă dovezi care sa întărească convingerea virtualilor suporteri ai Triunghiului. În răspunsul său la o lungă listă de erori Berlitz releva că de fapt Kusche şi Begg nu vizitaseră Triunghiul şi că odată Kusche îl întrebase dacă The New Yorker era un ziar din New York.

       Deşi mai apare, sporadic, pe rafturile supermagazinelor, cândva vestitul Triungi al Bermudelor supravieţuieşte ca o menţiune la subsolul istoriei despre unele capricii şi subiecte senzaţionale. Către mijlocul anilor 70, un alt „mister” dubios, acela al presupuselor mutilări enigmatice de vite, i-a luat locul captând imaginaţia populară.