PACTUL CELOR TREI

 Pactul Tripartit, Pactul celor trei puteri, Pactul Axei, Pactul celor trei sau Tratatul Tripartit a fost semnat la Berlin pe 27 septembrie 1940 de Saburo Kurusu (pentru Imperiul Japonez), Adolf Hitler (pentru Germania Nazistă, şiGaleazzo Ciano (pentru Italia Fascistă), care a pus bazele unei alianţe militaro-politice şi a fost actul oficial de constituire a Axei Berlin-Roma-Tokyo, care s-a opus Aliaţilor.

Pactul punea într-o formă oficială parteneriatul Puterilor Axei şi a fost considerat în epocă un avertisment trimis SUA pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Pactul celor trei naţiuni prevedea ca pentru deceniul care urma să coopereze între ele în scopul principal al stabilirii unei ordini a lucrurilor, dar şi pentru promovarea prosperitatea mutuală şi bunăstarea popoarelor lor. Cei trei îşi recunoşteau reciproc sferele de influenţă şi se obligau să-şi asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic şi militar în cazul când oricare din ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepţia URSS-ului.

Pactul completa „Acordul germano-japonez” şi Pactul Anticomintern din 1936 şi a ajutat la depăşirea diferendelor apărute între cele două puteri după semnareaPactului Molotov-Ribbentrop, semnat de Germania şi URSS în 1939.

Pactul Tripartit a fost semnat mai apoi de Ungaria (20 noiembrie 1940), România(23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe1 martie 1941, mai înainte de intrarea trupelor germane în ţară.

Imperiul Austro-Ungar s-a aliat cu Imperiul German în timpul primului război mondial. Austro-Ungaria a fost în cele din urmă înfrântă şi imperiul s-a destrămat. După semanarea Tratatului de la Trianon, Ungaria a fost redusă la aproape jumătate din suprafaţa statului din componenţa Imperiului Austro-Ungar. În rândurile ungurilor această reducere teritorială a cauzat numeroase resentimente. Pentru a diminua aceste resentimente, Germania şi Italia au pus în aplicareArbitrajele de la Viena din 1938 şi 1940, (prin care Ungariei i se retrocedau o parte a teritoriilor pierdute la sfârşitul primului război mondial), ceea ce a făcut ca Budapesta să semneze Pactul Tripartit în noiembrie 1940. Obligaţiunile asumate de Ungaria prin Pactul Tripartit au fost reînnoite în momentul în care puterea a fost preluată de Partidul Crucilor cu Săgeţi.

România s-a alăturat Aliaţilor din primul război mondial şi în 1918, Transilvania (aflată în componenţa Ungariei până atunci) s-a unit cu această ţară. După ce Germania şi Italia au acordat Transilvania de nord-vest Ungariei prin Dictatul de la Viena, România a pierdut Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. România a semnat Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940, după venirea la putere a Gărzii de Fier. Semnarea Pactului Tripartit de către România a fost un act prin care se încerca protejarea ţării în faţa unei noi agresiuni a URSS-ului.^{[necesită citare]}

Bulgaria s-a aflat în tabăra celor învinşi la sfârşitul primuli război mondial, pierzând teritorii în favoarea Serbiei şi Greciei. Germania avea nevoie de teritoriul bulgar pentru atacul împotriva Greciei. Adolf Hitler a garantat ţarului Boris al III-learetrocedarea tuturor teritoriilor pierdute în timpul războielor balcanice şi a primului război mondial, în cazul în care Sofia ar fi semnat Pactul Tripartit. Semanrea tratatului de către Bulgarie a avut loc pe 1 martie 1941.

Ar trebui amintit faptul că Bulgaria nu a declarat niciodată război URSS-ului. Bulgaria a menţinut relaţii atât de bune cu Uniunea Sovietică, încât Stalin s-a folosit de ambasadorul bulgar la Moscova pentru iniţierea unor tratative de pace cu Germania Nazistă. Armata bulgară a fost implicată în lupte cu Aliaţii occidentalidar nu şi cu Uniunea Sovietică. Aviaţia de vânătoare bulgară a apărat ţintele din Balcani şi din România vizate de bombardamentele aviaţiei Aliate, dar nu s-a implicat în conflicte cu aparate ruseşti.

Pe 25 martie 1941, Prinţul Pavle, regentul Regatului Iugoslaviei, a semanat laViena Pactul Tripartit. Pentru Hitler nu a fost o sarcină uşoară să convingă Iugoslavia să semneze această înţelegere. Iugoslavii nutreau sentimente antigermane puternice, în special în rândul populaţiei sârbeşti. Pe 27 martie, regimul regentului Pavle a fost răsturnat de o lovitură de stat militară, care s-a bucurat de sprijinul britanicilor, puterea fiind preluată de regele care nu împlinise încă 18 ani, Petar al II-lea.

Deşi noul suveran avea sentimente antigermane, el se temea de asemenea de un atac nazist, în condiţiile în care britanicii nu erau capabili să acorde un ajutor real în cazul unui război. Pentru a asigura securitatea ţării sale, regele a declarat că Iugoslavia va adera până la urmă la Pactul Tripartit. Trebuie subliniat faptul că deşi guvernul iugoslav a semnat pactul, înţelegerile iniţiale nu prevedeau decât acceptarea de către Belgrad a dreptului de liber tranznit a trupelor germane. Orice concesie pe care părea că iugoslavii sunt dispuşi să o facă nu l-au potolit pe Hitler, care a hotărât să invadeze Iugoslavia.

Amânând Operaţiunea Barbarossa, germanii au atacat simultan Grecia şi Iugoslavia pe 6 aprilie. Luftwaffe a bombardat Belgradul timp de mai multe zile, iar trupele terestre au atacat puternic, Armata Regală Iugoslavă capitulând 11 zile mai târziu, pe 17 aprilie.

Cooperarea germano-japoneză din perioada de dinaintea izbucnirii războiului şi de-a lugul întregii perioade a celui de-al doilea conflict mondial a vizat două planuri distincte. Primul privea lupta împotriva comunismului prin intermediul Pactului Anticomintern, iar al doilea privea cooperarea militară prin intermediul Pactului Tripartit. În timpul primului război mondial cele două puteri se aflaseră în tabere diferite, iar acordurile amintite mai înainte au folosit la rezolvarea unor conflicte şi animozităţi dintre ele.

Declaraţia de război a Germaniei a întărit şi mai mult relaţiile germano-japoneze şi a demonstrat solidaritatea germană cu Japonia şi i-a încurajat pe niponi să acţineze împotriva intereselor britanice. Atât Germania cât şi Japonia aveau în vedere un parteneriat care să se bazeze pe schimburi efectuare peste subcontinentul indian, care ar fi permis transferul de armament şi materii prime şi materiale. Revolta antibritanică eşuată din India şi deteriorarea poziţiilor Axei a făcut ca toate schimburile germano-nipone să fie făcute prin transporturi navale prin mările deschise. Deşi se pare că germanii s-au aşteptat ca Japonia să declare război URSS-ului şi să atace Orientul Îndepăratat sovietic, interesul major al naziştilor s-a concentrat asupra cooperării împotriva intereselor britanice din India, Orientul Mijlociu şi Marea Mediterana. Pentru a întări legăturile germano-nipone, guvernul nazist, după semanarea Pactului Anticomintern, a acordat poporul nipon statutul de „arian onorific”.[1].

Pe 7 decembrie 1941, Japonia a atacat baza navală americană de la Pearl Harbor,Hawaii. În conformitate cu prevederile Pactului Tripartit, Germania Nazistă trebuia să se mobilizeze pentru apărarea aliaţilor ei doar dacă aceştia erau atacaţi. De vreme ce Japonia fusese atacatorul, Germania nu era obligată să o ajute. Cu toate acestea, pe 11 decembrie, Hitler a hotărât ca să declare război SUA.

Hitler a ţinut un discurs în Reichstag pe 11 decembrie 1941, la trei zile după ceSUA declaraseră război Japoniei prin care, apreciind că guvernul japonez „după ce negociase de ani de zile cu acest om (Franklin D. Roosevelt), s-a săturat să tot fie sfidat de acesta într-un mod atât de nedemn” şi găsea justificat atacul nipon. Hitler afirma că loialitatea de care trebuiau să dea dovadă Germania şi Italia faţă de prevederile Pactului Tripartit impune intrarea în lupta comună împotriva SUA şi Anglia, pentru „apărarea şi prin aceasta pentru menţinerea libertăţii şi independenţei naţiunii şi imperiilor lor”. În opinia dictatorului german, SUA şi Anglia nu ezitaseră să folosească orice prilej pentru a pune la îndoială drepturile naturale de existenţă ale Germaniei, Italiei şi Japoniei, ceea ce ar fi dus la o dominaţie toatală şi dictatorială a americanilor şi a aliaţilor lor pe glob.^[1]

Din punct de vedere al desfăşurării viitoare a conflictului, această declaraţie de război s-a dovedit o greşeală monumentală, deoarece a oferit justificarea necesară SUA să se alăture Regatului Unit în lupta împotriva Germaniei fără nicio constrângere legată de statutul de netralitate autoimpus de americani până în acel moment. Americanii au participat atât la bombardamentele strategice împotriva Germanie şi la invazia din Europa continentală, ceea ce au reprezentat contribuţii hotărâtoare la înfrângerea naziştilor.

Hitler avea informaţii destul de exacte despre planurile de război americane şi era sceptic privind dorinţa lor de a se implica într-un conflict în Europa. Pe baza informaţiilor de care dispunea, Hitler a apreciat că americanii aveau să se implice în luptele din Europa cel mai devreme în 1943.

Politica germană de la începutul războiului a reflectat opinia conform căreia Statele Unite ar putea fi convinse să menţină politica lor de neutralitate. Au fost făcute eforturi susţinute pentru a nu repeta un incident de tipul „Lusitania” care să influenţeze opinia publică americană. Izolaţioniştii americani au pierdut treptat influenţa asupra opiniei publice, în principal datorită mass mediei. Decizia lui Hitler de a declara război SUA ar putea fi considerată mai degrabă ca o demostraţie de solidaritate cu Japonia, în condiţiile unui conflict inevitabil în viitor cu americanii. Strategii germani considerau că americanilor le va lua o lungă perioadă de timp pentru ca să-şi mobilizeze forţele şi să convertească producţia industrială civilă la producţie militară. În momentul atacului de la Pearl Harbor se părea că victoria germană în Uniunea Sovietică este sigură. Victoria de pe frontul de est ar fi făcut ca Siberia cu uriaşele ei resurse naturale să intre în sferele de influenţă germană şi japoneză. O confruntare cu Statele Unite în condiţiile în care Germania ar fi stăpânit întreaga Europă şi Siberia ar fi avut mari sorţi de izbândă.

După atacul de la Pearl Harbor, în timpul ceremoniei de acordare a „Ordinului Vulturului German” ambasadorului Japoniei Hiroshi Oshima, Hitler declară că Japonia a acţionat corect, metoda aleasă (atacul fără declaraţie de război) s-a dovedit singura potrivită.^[2]}}

Sinagoga Beth Israel din Nagasaki

Multă vreme, evreii au considerat că Imperiul Japonez era unul dintre cele mai sigure locuri din lume pentru comunitatea lor. Prin aşa numitul „Plan Fugu”, guvernul japonez a creat o schemă pentru colonizarea în Japonia şi în teritoriile de pe continentul Asiatic aflate de sub controlul său a evreilor care fugiseră din Europa ocupată de germani. Pe întreaga perioadă a războiului, guvernul nipon a respins cererile germane de promova o politică antisemitică. Totuşi, la sfârşitul războiului, cea mai mare parte a comunităţii evreieşti a părăsit Japonia, cei mai mulţi membri ai acestei comunităţi stabilindu-se în SUA, iar o parte însemnată a lor devenind cetăţeni ai nou fondatului stat Israel.

Cu toate acestea, japonezii erau adepţii teoriei superiorităţii rasiale şi au înfiinţat lagăre de concentrare, aşa cum a fost Unitatea 731 din China. În cadrul acestui lagăr s-au făcut experienţe cu arma biologică pe prizonieri, ceea ce a dus la uciderea a aproximativ 200.000 dintre ei.

Ministrul de externe japonez Yosuke Matsuoka a declarat pe 31 decembrie 1940 că, deşi era artizanul alianţei cu Hitler, nu s-a angajat în niciun fel să urmeze politicile antisemite naziste. Mai mult, ministrul afirma că nu era vorba doar de o opţiune personală, ci de politica oficială a guvernului nipon faţă de comunitatea evreiască.^[3]

În timpul Holocaustului, şi Italia a primit numeroşi evrei refugiaţi din Germania şi teritoriile aflate sub ocupaţie. Totuşi, după crearea statului-marionetă Republica Socială Italiană, aproximativ 20% din evreii din Italia au fost ucişi.

Italia s-a alăturat Aliaţilor occidentali în 1943, marcând începutul sfârşitului Pactului Tripartit. În 1944, Bulgaria şi România au trecut de partea